Reprezentativ

Oamenii nu mai știu să iubească…

Am fost într-un club acum câteva zile și am constatat cu tristețe ce înseamnă iubirea pentru tineri. Not very nice stuff.

Reclame

Am fost la o petrecere în club zilele trecute și am rămas profund dezamăgită și îndurerată când mi-am dat seama că oamenii nu mai știu să iubească.

Nu știu dacă e o problemă generală sau doar la oamenii de vârsta mea, însă am rămas cu un gust foarte, foarte amar.

Nu știu… pentru mine iubirea mereu a fost ceva pur, un vis pe care mi-l doream, pe care mi-l imaginam în fiecare seară înainte să adorm. Îmi imaginam tot felul de scenarii drăguțe și poate clișeice. Dar mă făceau fericită, visam cu ochii deschiși la iubire. Iubeam și încă iubesc iubirea. Iubesc să am fluturi în stomac, iubesc să fiu îmbrățișată și sărutată, dar de persoana pe care o iubesc, nu de vreunul beat și în călduri în nu  știu ce bodegă.

Iubesc să iubesc și mă consider norocoasă pentru că mi s-a îndeplinit visul. Acum nu mă mai gândesc la iubire înainte să  adorm, acum o simt în timp ce stau cu capul pe pieptul lui. N-aș da asta pe nimic în lume, pe nici o petrecere, pe nici o aventura de o noapte, pe nici o seară de clubăreală.

„Bă hai să mai stăm ca poate futem și noi ceva în seara asta.” îi spunea un tip pe la vreo 25 de ani unui prieten. Sunt conștientă că asta fac oamenii în cluburi, dar întrebarea mea este de ce? Eu merg în club să dansez. Oare sunt singura care mai face asta?

Nu știu care-i faza cu generația mea, dar am observat că mai nou e o rușine să iubești. E ca și cum, vai de tine câte pierzi pentru că ești într-o relație, mai ales dacă ai sub 25 de ani. Mi s-a spus deja asta de câteva ori de când am venit în București.

„Hai mă Denisa, te-ai mutat cu prietenul tău de acum? Vezi că nu e bine, o să vă plictisiți unul de altul, nu mai ai și tu libertatea ta, nu poți să mai ai și alte opțiuni.” Dacă prin alte opțiuni se înțelege a mă îmbăta ca o vacă într-o bodegă dubioasă și a mă fute cu primul băiat care mă bagă în seama, am să spun pas.

Dacă asta înseamnă „a fi liber” și a te distra înseamnă că eu nu m-am distrat niciodată.

Nu înțeleg cum poți prefera aventuri de o noapte, ci nu iubire. Nu știu când vom avea maturitatea emoțională necesară înțelegerii unui sentiment atât de puternic precum e iubirea. Cunosc din păcate atâția oameni care au uitat că sunt într-o relație atunci când au pășit într-un club.

Niciodată nu o să înțeleg cum poți face asta unei persoane pe care spui că o iubești, unei persoane care a avut încrederea să-ți ofere sentimentele ei. Nu pot înțelege. Nu pot înțelege cum poți săruta altă persoană cu care știi că probabil nu o să te mai vezi niciodată, cu care știi că nu va fi nimic serios.

Chiar suntem animale? Chiar reacționăm la primul impuls, fără să ne gândim la gravitatea urmărilor pe care faptele noastre o pot avea? Nu mai empatizăm deloc? Nu ne putem pune în locul celuilalt timp de 10 secunde?

Mi se pare jalnic și patetic tot ce se întâmplă în cluburi acum. Mi se pare un ritual trist de împerechere între persoane disperate. Din cauza asta am și renunțat să merg încă de la liceu. Mi se par demne de milă motivele pentru care merg oamenii în club și acțiunile pe care le desfășoară acolo.

În caz că nu ați mai călcat în club recent, am să vă fac o listă cu lucrurile care se întâmplă într-o seară obișnuită:

  1. se bea în prostie, ca și cum a doua zi ar fi sfârșitul lumii și s-ar termina tot alcoolul;
  2. se dansează și se dă din cur în disperarea de a agăța vreun flăcău;
  3. se pipăie, se freacă corpurile unul de altul ca și cum asta ar fi singura sursă de căldură din club;
  4. se sărută ca și cum ți-ar fi sete, iar limba celuilalt ar fi singura sursă de apă;
  5. se pleacă acasă, sau în mașină, după caz;
  6. Se pune de una mică;
  7. Se vomită.

Cam asta e. Aa și ultimul pas e să-ți suni prietenii și să le spui ce ai futut aseară, iar dacă ești fată să le suni pe „fete” și să le spui că e prima oară când faci asta, că nu mai bei niciodată etc.

Asta e ce se cheamă distracție la momentul actual. Mai întreb eu o dată, poate e ceva în neregulă cu mine. E normal ce se întâmplă? Sunt eu nebună pentru că merg în club ca să dansez cu iubitul meu, cu prietenele și prietenii mei și nu ca să fac sex cu un trist într-o mașină parcată în boscheți?

Sau hai să nu fiu rea, poate m-ar  duce la un hotel, dacă vrea să se dea șmecher. Ce contează că a doua zi o să mănânce zacuscă pe pâine? El a fost șmecher, a futut.

Ne folosim. Ne folosim de oameni ca și cum aceștia ar fi proprietatea noastră. Nu mai există respect și sinceritate. Suntem egoiști și facem orice ca să ne simțim din nou puternici, independenți.

Adevărul este că nu mai suntem de mult în control, nu mai suntem de mult puternici. Am pierdut aceste calități în momentul în care am uitat să iubim. Eu cred că un om care iubește nu e un om slab, vulnerabil. El este un om atât de curajos. Ai nevoie de curaj să-ți lași inima în mâinile altui om, știind că el o poate distruge în orice moment. Trebuie să riști.

Oamenii nu mai au curaj. Nu mai riscă. Preferă să se amăgească cu aventuri de o noapte, cu buze care nu știu să vorbească în limba sufletului lor, cu trupuri seci și fără suflet.

Înlocuim iubirea veșnică cu orgasme de 30 de secunde. Asta e direcția în care ne îndreptăm. Nu mai știm să iubim, ne învățăm să rezistăm, ne dorim singurătate, nu vrem să mai depindem de cineva. Doamne, ce trist mi se pare.

Mi se pare trist că oamenii se autosupun unui astfel de chin dintr-o dorință atât de superficială, atât de dezrădăcinată. Oamenii au uitat să iubească…neștiind de fapt că ei au uitat să fie oameni.

Reprezentativ

Dragostea de după prima întâlnire

Alegeţi orice comedie romanitcă din lume. Toate ne prezintă doi protagonişti care se îndrăgostesc iremediabil. Emoţii, prime întâlniri, femei care petrec ore în şir în oglindă ca să arate perfect, cadouri, buchete de flori, fluturaşi în stomac, sărutări pătimaşe(în ploaie eventual) ,sex nebun.

Cu siguranță că filmele sunt frumoase, dar se întâmplă asta oare şi în viaţa reală? Da, la început, da. Dar după un timp… îţi aduce morcovi să-i faci ciorbă şi adoarme chiar când tu îţi puneai lenjeria sexy.

Poţi să ajungi să iubeşti asta? Poţi să treci de pragul „primei întâlniri”? Sau după ce trece îndrăgosteala, dintr-o dată omul pe care puteai să juri că-l iubeşti devine plictisitor, neinteresant, chiar enervant? Vei avea fluturaşi, fiori şi emoţii de fiecare dată când ştii că-l vei vedea? Şi peste 3 ani vei simţi cum efectiv îţi tremură inima în timp ce-l vezi apropiindu-se?

Răspunsul, deşi greu de digerat de mulţi, este „Nu”. Nu vei mai avea emoţii când îl vei vedea, nu vei mai fi neliniştită, el va deveni calmul tău. El va şti când eşti stresată şi va şti cum să te facă să uiţi de orice grijă.

El va fi sprijinul tău. Nu va mai fi nevoit să-ţi cumpere flori ca să te impresioneze, nici să te scoată la cină. Veţi găti împreună, la voi acasă. Şi vei iubi să-i faci ciorbă cu morcovii ăia.

Nu va mai fi gelos, nu-i va mai fi frică să te piardă, pentru că va şti că eşti a lui şi că nu l-ai răni sau înşela. Şi viceversa. Va putea să-ţi spună orice, va putea să fie el, fără nici o exagereare. El şi atât. Va putea lipsi o săptămâna de la sală pentru că ştie că îl iubeşti la fel de mult şi cu şi fără pătrăţele.

Veţi deveni cei mai buni prieteni. Vei înceta să te epilezi în fiecare zi în disperarea de a nu rata vreun fir, pentru că vei fi prea relaxată în preajma lui şi vei realiza că nu-i pasă dacă ai câteva fire de păr pe picioare.

În preajma lui, nu trebuie să fii perfectă, el nu te judecă. Lui nu-i pasă că ai vergeturi şi celulită.

Adoră cum arăţi nemachiată, deşi ţi se văd cearcănele şi coşurile. Poţi să înjuri, să ţi-o bagi şi să ţi-o scoţi fără ca el să-ţi zică că n-ai ce bagă sau că vorbeşti „prea urât” pentru o fată. Poţi să urli, să „faci urât”, pentru că ai siguranţă unei împăcări în viitorul foarte apropiat. Nu ţi-e teamă că ceva din ce faci l-ar putea îndepărta.

Şi nici lui nu-i e, pentru că ştiţi că nu puteţi unul fără celălalt. Poţi fi tu, poate fi el. Fără inhibiţii, atât în relaţie, cât şi-n pat. 🙂 Dar da, va adormi lângă tine. Se va întâmpla şi asta…şi culmea nu te vei simţi ofensată nici câtuşi de puţin. Vei fi fericită şi liniştită că a adormit, după o zi lungă, şi că tu eşti chiar acolo lângă el.

Îl vei sărută, îl vei acoperi şi te vei strecura lângă el. Şi nu-ţi face griji, „îţi vei lua revanşa” cu multe „iubi sunt obosită,n-am chef acum”. Şi, din nou, nici el nu se va ofensă şi se va uită în continuare la meci, luându-te în braţe.

Relaţia voastră va deveni o necesitate.Nu o obişnuinţă, ci o nevoie, o dependenţă. Vei avea nevoie să-l vezi dimineaţa, îl vei suna după ce vei primi promovarea aia mult aşteptată, va veţi sfătui în orice privinţă, de la alegerea hârtiei igenice la alegerea următoarei destinaţii de concediu.

Toate astea nu înseamnă nicidecum că nu veţi mai fi romantici unul cu altul, că veţi înceta să va surprindeţi, că nu o să va mai cumpăraţi niciodată cadouri, sau că nu o să mai ieşiţi niciodată în oraş. Nu. O să faceţi în continuare toate astea, iar după ce terminaţi, veţi merge acasă, va veţi schimbă în pijamale, va veţi uită la un film în timp ce va îndopaţi cu bere şi popcorn, unul dintre voi va rîgâi la un moment dat, veţi rade, va veţi sărută şi… TO BE CONTINUED 🙂

Mai rezită deci iubirea, după prima întâlnire? 🙂 Din experienţa mea, pot spune că „da, rezistă” şi este de o mie de ori mai intensă şi fericită decât la începuturi. ❤ 🙂

Reprezentativ

Cine? Cum? Unde? De ce?

Cine?

Eu, Popescu Denisa-Georgiana, o fată de 19 ani, din minunatul Râmnicu Vâlcea, proaspăt absolventă de liceu (profil ştiinţe sociale),”boboacă” la SNSPA, facultatea de publicitate. Iubita de 2 ani jumătate, soră de 14, fiică de 19. Blogger de aproximativ 5 minute.

Cum?

Cu emoţii. Şi îndoieli şi rânduri şterse şi lacrimi provocate de nervi şi frustrare. Aşa începe prima postare aici. Simt că am atâtea de zis dar cumva cuvintele m-au părăsit. Nu-i nimic! O să revină ele!

Unde?

În mintea şi sufletul meu. Cam aici o să va aflaţi, citind postăriile mele. Am obosit să las întrebarea „ce o să zică lumea?” să-mi dicteze acțiunile. Aşa că am să las la o parte orice fel de inhibiţie şi semn al nesiguranţei şi am să fiu  gata să defilez cu cele mai brute idei. Nephotoshopate, neretușate. Simple gânduri şi idei, sentimente exprimate în mod direct. Nu ale eului liric, ci ale mele.

De ce?

Pentru că simt că am ceva de oferit. Simt că îmi datorez mie asta. Îmi datorez şansa de a avea un glas în marea de oameni care mă înconjoară. Glas pe care până acum l-am suprimat din simpla teama de a nu greşi. Azi, însă prefer să greşesc decât să nu spun nimic. Voi greşi impardonabil cu ajutorul acestui blog şi voi fi mândră de asta. Mai mândră decât am fost vreodată de mine…

Prima greşeală poate e chiar titlul, care are o poveste destul de simpatică. În clasa a II-a verişorul meu care „se pricepea la calculatoare” mi-a făcut primul ID de messenger. Când m-a întrebat sub ce nume aş vrea să fiu identificată online am spus fără să mă gândesc de două ori „deni iepuraş”,nume sub care activez şi astăzi. 🙂 Alegerea numelui acestui blog nu a fost chiar aşa de uşoară.

Am oscilat între clasicul „denisageorgiana” şi clişeicul „gândurile unui om simplu”. Stând cu laptopul în faţă şi cu mail-ul deschis, „iepuraşul”, mi-a sărit în faţă. Pueril? Cu siguranţă. Neinspirat? Vă las pe voi să decideţi. Mie mi-a plăcut mult şi mi-a adus amintiri frumoase. Am decis astfel să am încredere în versiunea mea de la 8 ani şi să merg pe mâna ei. 🙂

Cam atât pentru azi. Începem simplu, light, cu doar patru întrebări. Mai sunt multe la care voi răspunde încet încet, aici. Vă invit să mă însoţiţi în călătoria care începe după atâta vreme.

Va urma… 🙂

 

Despre anorexie. Povestea mea și a filmului „Până la os”.

Până la os. Un film original Netflix care îți arată ce înseamnă cu adevărat să fii anorexic.

Mă plictiseam zilele trecute. Și ce poți să faci atunci când te plictisești dacă nu să te uiți la un film pe Netflix? Zis și făcut. M-am logat și am început să caut un film care să-mi sune  cât de cât interesant. La un moment dat, îmi atrage atenția o imagine cu actrița Lily Collins, care arăta îngrijorător de slabă.

anorexie
Sursă foto: http://www.dailymail.co.uk

Am dat click și am citit descrierea filmului: „Eleen, în vârstă de 20 de ani, suferind de anorexie nervoasă, începe o călătorie sfâșietoare, adesea amuzantă, pe calea autocunoașterii, ajutată de un doctor neobișnuit.” Atât mi-a trebuit. Am dat cât am putut de repede play pentru că este un subiect care nu mi-a fost chiar străin de-a lungul vieții.

Am simțit și eu la rândul meu presiunea de a fi perfectă, de a avea corpul ideal și am căzut în capcana industriei dietelor de foarte multe ori. Înfometare, lacrimi, cântărire obsesivă, exerciții fizice până la epuizare. Așa a arătat o perioadă din viața mea, perioadă pe care am depășit-o, însă nu în totalitate. Așă că filmul nu putea să mi se potrivească mai bine.

În primele câteva secunde din film apare un disclaimer destul de important și care îți dă de gândit: „Filmul a fost creat de și cu persoane care au suferit de tulburări de alimentație și conține descrieri realiste care îi pot afecta pe unii spectatori.”

Acum, după ce am vizionat filmul, sunt de acord cu cei de la Netflix. Filmul chiar te poate afecta, mai ales dacă ai simțit și tu vreodată că nu ești de ajuns de slab, de frumos, de perfect. Accesează o zonă din mintea ta pe care ai ascuns-o până și de tine. O zonă care te minte, care îți spune că totul va fi bine, când de fapt lucrurile merg în direcția opusă.

Din experiența și micul meu research, anorexia nu este privită ca o boală, cel puțin în România. Este privită ca pe o superficialitate, ca pe o prostie pe care fetele o fac ca să atragă atenția. Ceea ce este departe de a fi adevărat.

Eu am 1.65 și aproximativ 55 kg, acum. Acum 4 ani am cântărit cel mai puțin la această înălțime, 47 de kilograme. Toată lumea îmi spunea că sunt foarte slabă, că abia mai am sâni, că nu mai am deloc grăsime. Partea nașpa? Mă bucuram să aud toate astea. Mă hrăneam cu îngrijorarea oamenilor, adoram să mi se spună că sunt slabă. Nu arătam încă cum probabil majoritatea oamenilor își imaginează o fată anorexică.

Asta e una din marile probleme ale anorexiei, sau mai bine zis a părerilor oamenilor despre această boală. Au impresia că ești anorexic doar dacă arați așa:

anorexie
Sursă foto: http://www.mediadrumworld.com

Ceea ce este foarte neadevărat. Așa arați în faza finală a anorexiei, când poți începe să numeri zilele pe care le mai ai de trăit. Din păcate, asta e faza în care oamenii din jur încep să se îngrijoreze, mult, dar mult prea târziu.

Anorexia începe când dai search pe google cu „diete”, „cum să slăbești 10 kilograme în două săptămâni”, „exerciții pentru slăbit”. Anorexia începe atunci când de uiți în oglindă și nu vezi decât kilogramele pe care trebuie să le dai jos, atunci când te simți vinovată pentru că mănânci, atunci când vezi mâncare și te gândești numai la numărul de calorii pe care le conține.

Nu contează cum arați sau câte kilograme ai. Poți fi anorexic și la 80 și la 50 și la 40 de kilograme. Nu zic că nu e ok să slăbești. Contează cum o faci. Atunci când te gândești obsesiv la mâncare, atunci când faci exerciții fizice până la extenuare, atunci când nu mănânci mai deloc. Atunci nu mai e doar slăbit. Atunci e o obsesie, e o boală, e o dereglare psihologică, care se numește anorexie.

Asta vedem și în filmul cu un titlu mai mult decât sugestiv, „Până la os”. Observăm cum fiecare persoană bolnavă de anorexie este torturată atunci când se află în fața unei farfurii cu mâncare, observăm cum fiecare încearcă să „ardă” caloriile pe care le-a consumat. Vedem oameni care arată precum o fantomă, piele și os, dar care se simt grași.

Vedem cât de greu e să te faci bine. Anorexia nu este o boală care are un tratament anume. Ceea ce este și mai grav este că atât cauza, cât și remediul anorexiei ești tu, mintea ta, care îți joacă feste.

anorexie
Sursă foto: http://www.ronitbaras.com

Mintea ta care îți spune că trebuie să slăbești, că trebuie să fii puternică, că nu trebuie să mănânci. Nimeni altcineva nu înțelege. Cum poți să înțelegi cum cineva refuză să se hrănească? Cum poți înțelege de ce o persoană își face una ca asta complet voluntar?

Uneori nici noi nu înțelegem. Am avut multe zile în care eram atât de supărată și de nervoasă pe mine pentru că îmi făceam asta. Pentru că mă uram atât de mult. Dar nu știam cum să mă opresc. Asta e problema. Nu știi cum să lupți cu mintea ta. Eu mă simțeam ca și cum în corpul meu erau două persoane. Una care voia să fie perfectă, slabă, care voia complimente de la oameni. Și una care plângea noaptea și nu înțelegea cum să se oprească.

Nu am înțeles niciodată. Când m-am îngășat nu am făcut-o pentru că mi-am dat seama că trebuie să fiu sănătoasă, că trebuie să mă opresc. M-am îngrășat din disperare. Mi-era foame.

Undeva prin decembrie, cam cu 10 zile înainte de Crăciun o colegă m-a rugat cu Forentti. Cu ciocolată. Nu mâncasem nimic până atunci. În mintea mea se dădea un război. Să mănânc și să mă îngraș sau sau mă abțin? Nu am reușit să mă mai controlez. Am luat o bucată de Fornetti și de atunci nu m-am mai putut controla.

În ianuarie aveam 57 de kilograme, cu 10 mai mult. Într-o singură lună. Am mâncat tot ce am putut. Tot ce n-am mâncat luni de zile. Eram disperată. Nu-mi venea să cred că mă îngășasem atât.

Cea mai nasoală parte era legată de oamenii din jur. Colegi, prieteni, cunoștințe.

„Mama, ce te-ai îngrășat.”

„Bine că te-ai îngrășat că erai oricum prea slabă.”

„Îți stă mai bine așa.”

„Trebuie să mai slăbești vreo două kilograme.”

Vorbe de genul ăsta mă doborau psihic de fiecare dată.

Următoarele luni nu am reușit să mai slăbesc. Mi-era foarte foame. Luam și niște pastile care îmi provocau o stare de foame și oricât de nașpa mă simțeam cu corpul meu nu puteam să mă mai înfometez.

În martie am fost la un majorat. Mama mi-a făcut niște poze. Atunci când le-am văzut nu-mi puteam crede ochilor. Nu puteam să cred cât de grasă eram. Am început să plâng, am zis că nu mai vreau să merg nicăieri. Mi-era rușine cu mine. Mi-era rușine să ies undeva cu corpul pe care îl aveam. Acum când mă uit la poze, mi se pare că arătam ca o fată normală, dar atunci eram îngrozită.

Mai mult din obligație decât din voință, m-am dus totuși la majorat. Am încercat să mă distrez, să nu mă gândesc la kilograme și la mâncare în seara aia, lucru ce mi-a ieșit până într-un anumit punct.

Un băiat a venit la mine să mă salute și mi-a zis ceva de genul: „Mamă, Denisa, dar te-ai îngrășat, nu glumă.”

Întreaga mea lume se năruise în momentul ăla, dar făceam pe puternica. I-am zis că eu am vrut să mă îngraș, că îmi place așa, că acum am și eu forme.

Răspunsul lui a fost de tot căcatul: „Ești fată tânăra, frumoasă. Nu-ți sta bine așa. Slăbește.” Nu i-am zis nimic atunci, dar o s-o fac acum: „Du-te dracu bă.”

anorexie
Imagini din seara majoratului cu pricina

Despre anorexie. Povestea mea și a filmului „Până la os”.

Din păcate sau din fericire, nu am reușit să îi urmez „sfatul”. Nu am slăbit, decât câteva luni mai târziu. De data asta sănătos. Mâncam sănătos, făceam exerciții fizice normale, mă hidratam corespunzător. Așa am reușit. Ajunsesem din nou la greutatea mea ideală, 50 de kilograme, ceea ce era totuși destul de puțin. Greutatea mea ideală în momentul de față este undeva la 52-53 kg.

De atunci și până acum, greutatea mea a mai oscilat. Am mai avut momente în care m-am înfometat, momente în care mâncam tot ce puteam prinde. Momente în care am mâncat sănătos.

Nu pot spune că mi-am revenit complet pentru că și acum sunt obsedată de ideea de a nu mă îngrășa. Și acum mi se strică toata starea dacă am un kilogram-două în plus. Și acum am momente în care  plâng din cauză că mi-a zis cineva că m-am îngrășat. Și acum încerc să slăbesc.

M-am îngrășat de când am venit la facultate pentru că nu am mai avut timp să gătesc, pentru că am schimbat orașul, pentru că s-au întâmplat multe în ultimul an și mi-am găsit cumva refugiul în mâncare.

Și încerc să-mi spun că asta e ok și e prefect normal. E perfect normal să ai perioade în care cântărești mai mult și perioade în care mănânci ce vrei. La fel cum e perfect normal să vrei să slăbești și să arați bine. Fă-o doar într-un mod prin care să nu te distrugi. Asta e ceea ce eu încerc să fac.

Asta e ceea ce Elle, personajul din „Până la os” încearcă să facă. Povestea ei e incredibil de frumoasă și de adevărată. M-am regăsit mult în personajul ei, în tot filmul de altfel. Te transpune în mintea unei persoane care suferă de anorexie, te face să înțelegi că anorexia e mai mult decât o superficialitate pe care fetele o fac ca să atragă atenția, te face să înțelegi că e o boală care omoară oameni. Oameni care au pierdut lupta cu mintea lor.

Recomand filmul ăsta din toată inima, film care nu poate fi văzut, din câte știu eu, decât pe Netflix, deci necesită abonament.  Nu fac reclamă, dar merită, din plin. E cel mai frumos și mai emoționant film pe care l-am văzut anul acesta.

Am vrut ca articolul ăsta să fie o recenzie de film, dar a ieșit mai mult o mărturisire. Cum o fi, filmul ăsta m-a inspirat să scriu tot ce am scris aici. Recomand să-l vedeți și în cazul în care credeți că ați putea să suferiți de anorexie, sau cunoașteți pe cineva care ar putea suferi, luați măsuri…până nu e prea târziu, până nu ajunge nimeni „Până la os.”

 

Care-i faza cu bacul?

Acum în prag de sesiune, văzând numai poze de la festivități de absolvire și de la banchet, m-a apucat o stare de nostalgie și de dor față de anul trecut pe vremea asta, când cea mai mare grijă a mea era să iau bacul. Bac ce s-a dovedit a nu fi chiar așa nașpa precum mi-l imaginam eu. Cel puțin pentru mine.

Pentru mine stresul a început cam de prin octombrie. Până în clasa a XII-a frecasem menta la liceu, la modul că învățam numai pentru note și cam atât. În rest îmi ocupam timpul cu diverse chestii: arbitraj, citit și altele, deci la începutul ultimului an de liceu mi-am dat seama că nu sunt prea pregătită pentru așa zisul examen al maturității.

Pentru mine, fiind la o clasă cu profil uman, bacul a fost mai ușor decât pentru nefericiții de la real. Mai ales la istorie și geografie, unde am avut de învățat materia pe un singur an, față de matematică sau biologie, unde materia e mult mai vastă. Dar deși teoretic era mai puțină materie, practica mă omora, pentru că era o grămadă de tocit și de memorat. M-am mobilizat totuși din timp, pentru a nu mă trezi pe ultima sută de metri nepregătită.

Până prin decembrie mi-am structurat comentarii pentru toate operele pe care le aveam de învățat la română.  La istorie și geografie eram cu lecțiile la zi, pentru că mi-au plăcut mult materiile astea în clasa a XII-a și mi-a fost drag să învăț. Cu româna însă am stat mai nasol, pentru că simțeam că toate comentariile erau lipsite de orice urmă de sens. Nu am putut să memorez pagini întregi pe de rost, oricât de mult m-am străduit. Doar le-am citit și recitit de o grămadă de ori, până mi-am format o idee despre opere.

O altă parte negativă a bacului era faptul că nu mă mai puteam concentra la altceva, mă simțeam vinovată  și dacă stăteam o zi degeaba și nu învățam, sentimente care îi încearcă probabil acum și pe cei care urmează să dea bacul la vară.

Emoțiile și stresul erau însă cauzate de discuțiile cu colegii și prietenii mei  din cauza veșnicii întrebări „Bă, oare ce pică? ” Nu știu despre voi, dar pe mine mă termina psihic întrebarea asta, tocmai deaia am ales să mă izolez un pic din punctul ăsta de vedere. De fiecare dată când se vorbea de bac și de premoniții de genul, plecam. Cam asta era strategia mea și a funcționat cât de cât. Cu toate frământările, stresul și nopțile nedormite, bacul în sine nu a fost deloc atât de înspăimântător precum mă așteptam.

Poate vă surprinde ceea ce urmează să zic, dar pot spune că pentru mine experiența bacului a fost una foarte surprinzătoare și neașteptat de frumoasă. Aș mai da bacul de 10 ori, atât de mult mi-a plăcut.

Să începem cu începutul. Probele orale. Te distrezi cu ele, nu există motive pentru care să-ți faci griji la probele astea. Oricum toată lumea ia „experimentat” și „avansat”.

La probele scrise, altă poveste. Aici fiecare cu cât a învățat, cu cât îl duce capul, cu modul în care face față emoțiilor. Luni, la prima probă. Da, aveam emoții, dar cumva abia așteptam să intru în examen. Țin minte că m-am întâlnit cu colegii înainte, râdeam, faceam haz de necaz și ne cam durea undeva de ce urma să se întâmple. Pe unii dintre noi cel puțin, pentru că erau și persoane în pragul leșinului.

M-am întâlnit și cu iubitul meu în fiecare zi înainte de bac,( fapt ce m-a ajutat enorm în controlul emoțiilor) deși liceul lui era cam la doi kilometri de al meu. Voiam atât de mult să scap încât eram în faza aia de negare și de miserupism.

Probele în sine au fost ok. Mi-era foarte teamă să nu greșesc ceva, să nu fac ceva care să se considere semn, să nu îndoi foaia, să nu mi se termine pixul etc. Tot felul de chestii micuțe și de rahat,  dar de care se ține cont la examenul ăsta.

Țin minte că după proba la istorie, am stat cu morcovul în cur până s-au afișat rezultatele pentru că aveam niște tăieturi pe foaie  și  pentru că  o prietenă mă speriase spunându-mi că ei i-au anulat lucrarea pentru așa ceva. Nu era cazul să mă speri atât de tare. Am luat 10 la istorie și la geografie, materii la care chiar mi-a făcut plăcere să învaț pe parcursul anului. Am și avut niște profi super.

La română, meh. Profu’ a fost ok până într-a XII-a pentru că ne lăsa în pace și nu ne dădea teme, dar în ultimul an când ne-am dat seama că nu prea știam nimic, nu ne-a mai convenit. Meditații n-am făcut, deci m-am descurcat cum am putut. Am luat 8,90 la română, după ce am făcut contestație. Nota inițială era 8,40.

Nu știu…pentru mine perioada în care am dat bacul a fost una dintre cele mai fericite din viața mea, fără să exagerez. Pentru că aveam persoanele dragi lângă mine, iubitul meu, părinți, colegi, prieteni. Lucru pe care vi-l recomand și vouă. Înconujurați-vă cu persoane dragi perioada asta, învățați împreună. Trust me, it really helps. Eu mergeam aproape zilnic la bibliotecă și mă întâlneam cu prieteni să învățăm. Alta e motivația când mai ești cu cineva care se chinuie la fel de tare ca și tine.

 La bac a fost ultima oară când mi-am văzut mulți dintre colegi și ultima oară când m-am mai simțit „acasă” în liceul meu. Acum când merg pe acolo mă simt ca un musafir. Tristuț un pic, dar hai că o dăm în alte alea.

Să continuăm. Dacă ar fi să trag o concluzie despre experiența mea cu bacul ar suna cam așa: Bacul nu e chiar atât de nașpa pe cât se spune. Din contră, e o experiență care te face să te simți mândru de tine. Cel puțin eu așa mă simțeam. Eram a dracu de fericită și de mândră când primeam subiectul și îmi dădeam seama că știam să scriu o grămadă. Simțeam că tot timpul ăla petrecut printre foi și ciorne a contat.

E un examen pentru care te stresezi un an cam degeaba, pot spune. Cunosc mulți oameni care nu făceau decât să se plângă că au o grămadă de învățat, că nu mai fac față, etc, dar care nu se apucau niciodată de citit, măcar. Doar se plângeau.  Da, e nasol să stai în casă să înveți, dar pana mea, nu e imposibil. Get your shit together!

Eu una, spun cu mână pe inimă că aș da orice ca să mai dau bacul o dată, să mai trăiesc iar emoțiile alea, pe care sincer vă spun că nu le-am mai simțit de atunci. Frumos, am amintiri chiar speciale de la bac, ceea ce înseamnă că nu a fost chiar așa nasol.

Așa că dacă ai bacul vara asta, hang in there! După ce se termină, te asigur că o să ți se pară un lucru atât de mic și lipsit de însemnătate.

Până atunci însă, hai cu Enigma Otiliei. Sau pică poezie anul ăsta?

 

Banchetul de la sfârșitul liceului, motiv de bucurie sau circ ieftin?

În timp ce lucram aseară la un proiect pentru facultate, mi-am dat seama că anul trecut pe vremea asta aveam cu totul alte griji și preocupări. Terminam liceul, mă pregăteam intens de bac…dar nu asta era principala problemă. Nu, nu.

Mai aveam cam 3 săptămâni până la banchetul de sfârșit de liceu, eveniment ce a stârnit mare vâlvă și stres inutil, mai ales în rândul fetelor.

banchet 2

Nici nu conta că trebuia să dăm bacul, să ne pregătim pentru admitere. Nu. ”Băi, noi cu ce ne îmbrăcăm la banchet?”. Asta era cea mai mare problemă, cel puțin a mea pentru că majoritatea fetelor aveau deja rochiile pregătite cu o grămadă de timp înainte.

Toată lumea fugea pe la croitorese cu poze, cu materiale care mai de care pentru niște rochii pe care să le poarte o dată sau de două ori în viață. În ultima lună de liceu, se iscase bătălia prețurilor. Care a dat mai mult pe rochie? Bătălie în care eu am refuzat să intru, nu pentru că aș avea ceva împotriva rochiilor scumpe, fiecare se îmbracă cu ce vrea. Nu am vrut să cheltui prea mult pe rochia mea de banchet pentru că știam că probabil nu o s-o mai port niciodată.

Nu știu ce credeți voi, dar mie una mi se pare exagerat să cheltui 800 de lei pe rochie pe care o port 8 ore, dar de asta e doar opinia mea.

Plus că mi se pare o competiție aiurea, care nu aduce nici un beneficiu nimănui. Mi se pare ridicol ca la 19 ani să ne duelăm în prețuri de rochii, având în vedere că tot părinții sunt cei care plătesc pentru ele. Adică care e meritul nostru?

Mi se pare trist că banchetul se tranformă ușor, ușor într-un circ unde majoritatea fetelor pozează în niște dive wanna be, disperate după atenție și complimente din partea celorlați. Devine ipocrizie. Pozăm toate în niște prințese și niște gingașe, când de fapt ne băgam și ne scoatem pe toate părțile. Cu mici pauze, în care mai dăm un shot pe gât.

Alt lucru care face din balul de absolvire un circ este bârfa și răutățile fetelor. Nu știu cum e la băieți, dar pot să presupun că pe ei îi doare undeva de cum se îmbracă colegul de bancă. La fete e cu totul altă treabă.

Certuri, bârfe. Poze cu rochii trimise de la una la alta.

 ”Mamă, ce rochie urâtă are aia, ea nu a văzut când a cumpărat-o?”

”Rochia aia o face grasă. Mai e și din Dovali.”

Pentru cei care nu sunt din Vâlcea, Dovali e un fel de Dragonul Roșu, mai mult sau mai puțin, pentru că acolo mai găsești și chestii drăguțe și uneori de calitate. Bine eu spun asta că de, de acolo mi-am luat și eu rochia, mă roade invidia de fapt. În fine, să continuăm.

banchet
Rochia mea de 100 de lei

Nu știu de unde vine răutatea asta a noastră, a fetelor. Nu fac pe sfânta acum, pentru că și eu am zis de cel puțin 3 rochii că sunt nașpa și că nu-și meritau banii și de cel puțin 5 fete că sunt proaste și idioate. Asta numai la banchet.

Acum că gândesc la rece, nu-mi dau seama de  ce am făcut-o și de ce noi fetele facem asta în general. De ce suntem răutăcioase unele cu celălalte, de ce bârfim, de ce ne doare de ce face vecina? Nu știu de unde e sentimentul ăsta de competiție și de ce simțim nevoia să ne jignim pentru a ne simți noi înșine mai ok, dar adevărul e că e nașpa.

Țin minte că bârfele și certurile astea ajunseseră la un nivel atât de mare, încât abia așteptam să vină banchetul și tot așa repede să se și ducă. Era o stare de tensiune între fete, ca și cum în orice moment ar fi sărit să se păruiască un pic, că una a zis nu știu ce de rochia celeilalte.

Chiar e aiurea, pentru că un moment așa frumos ca banchetul nu ar trebui să aducă cu sine atâta negativism, atâta stres și atâta competiție. Care e machiată mai frumos? Care e prea decoltată? Care nu e deloc decoltată? Adică, ce dracu?

Eu, care am purtat o rochie la 100 de lei și un makeup făcut de mine, am fost mai prejos cu ceva? Din contră. M-am simțit de milioane în rochia mea, am dansat, am râs și m-am bucurat de o ultimă petrecere alături de colegii mei din liceu. Mi-am făcut amintiri care o să rămână cu mine pe viață. Lucru pe care vi l-aș sugera și vouă, în cazul în care sunțeți acum la sfârșit de clasa a XII-a.

banchet 1

Nu vă mai preocupați atât, nu cheltuiți o avere pe rochie, pantofi, makeup, păr, pentru că la sfârșitul serii nimic din toate astea nu contează. Distrați-vă, bucurați-vă de moment pentru că a doua zi totul devine o amintire și bacul e și mai aproape. Și peste un an o să vă aminți la fel ca mine, de banchetul vostru.

Chiar vreți să vă aminți cum v-ați certat cu colega pentru că a zis că rochia voastră e nașpa? Sau vreți să vă amintiți momentele amuzante cu colegii voștri, momentele în care dansați și în care erați fericiți? Bucurați-vă de noaptea asta, pentru că e posibil să fie ultima oară când mai petreceți cu unii dintre colegii voștri. Eu am terminat acum un an liceul și nu știu dacă am mai văzut 10 colegi de atunci.

E trist să ne concetrăm pe chestii atât de superficiale într-o noapte atât de specială precum banchetul. Hai să mai trecem puțin peste, zic…

Prima dată în Vama Veche

De când am venit în București la facultate am tot auzit povești depre cât de minunat e în Vama Veche,  despre câte am ratat pentru că nu am fost niciodată până acum și despre cum trebuie să ajung neapărat Acolo.

Ei bine, efectul de turmă și-a făcut aparația așa că anul asta am ajuns și eu în sfârșit în Vamă, de 1 mai.

Au avut parte de multe premiere weekend-ul trecut. Pe lângă faptul că am fost prima dată în Vama Veche, a fost de asemenea prima dată când am mers cu trenul, a fost prima oară când am ajuns pe litoral de 1 mai și a fost prima dată când am văzut delfini, dar despre asta vă povestesc pe parcurs.

Să începem cu începutul. 1 mai, ora 6:55, plecam din București către Mangalia cu trenul care avea o întârziere de nu mai puțin de 35 de minute. Mi-a plăcut mult pe drum. Nu mai fusesm niciodată cu trenul, iar experiența chiar a fost una drăguță. Îmi dădea sentimetul ăla de aventură, de necunoscut, care nu mă făcea decât să-mi doresc să ajung mai repede pe malul mării.

vama tren

Pe la 11:30 am ajuns în Mangalia. Pentru cei care nu știu, trenul nu circulă decât până în Mangalia, de unde poți lua microbuzul până în Vamă, ceea ce am făcut și eu. Sunt 11 km, iar microbuzul circulă din jumătate în jumătate de oră.

Sosirea mea în Vamă a fost destul de interesantă. Mai fusesem pe litoralul românesc, în Costinești, În Eforie când eram mai mică și cel mai des am fost în Mamaia, stațiune pe care o știu aproape la perfecție. Ei bine, pentru mine Mamaia însemna „la mare”, locurile de acolo, hotelurile înalte etc.

Când am ajuns  în Vama Veche credeam că e o glumă proastă. Nu-mi venea să cred că acolo e o stațiune, pentru că mă simțeam ca într-un sat oarecare, unde trebuia să arbitrez vreun meci de liga a IV-a. Nu că aș fi eu pretențioasă, nici pe departe, dar pentru mine conceptul de „mare” nu însemna case derăpănate, găini prin curte și oameni care sapă. Nu până atunci.

Am trecut peste micul „șoc” și am mers către locul unde am fost cazată și anume vila Albatros. Mi-a plăcut mult locația, foarte  frumos amenajată, curată și liniștită. Singurul minus pe care i l-am găsit a fost faptul că ziua de cazare începea la ora 16:00, nu la 14:00 cum eram obișnuită. A fost ok până la urmă pentru că oricum nu voiam să stau în cameră prea mult timp. Am lăsat bagajele acolo și am mers în explorări.

Primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să mă plimb pe plajă și să intru cu picioarele în mare. Nu prea am putut să fac asta pentru că plaja era PLINĂ, dar PLINĂ de sticle de băutură aruncate peste tot și de oameni beți sau mahmuri. La propiu. Efectiv erau oameni care vomitau, care mergeau precum Celentano din Las Fierbinți, sau care pur și simplu zăceau.

Cum eu nu sunt adepta petrecerilor nebune, unde se consumă alcool cu carul, nu pot să spun că m-a încântat prea tare. Mi s-a părut stațiunea fără reguli, fără limite, pentru că fiecare făcea ce voia. Unii vomitau, unii intrau cu mașină pe plajă, alții aruncau sticle goale pe plajă. Era un haos total, lucru ce m-a lăsat cu un gust amar.

Faleza era cumva alambicată, în unele porțiuni dădea în plajă, apoi era din nou asfaltată. Clădirile arată lamentabil, aproape dărâmate. Au un aer  trist, care pe mine una m-a indispus.

Stațiunea în sine este frumoasă și mi se pare că are multe de oferit, însă este foarte murdară și în paragină. Am impresia că nu se investesc deloc bani acolo și că oamenilor nu le pasă de ceea ce lasă în urma lor.

Un alt lucru care mi s-a părut foarte aiurea a fost legat de prețuri. Auzisem peste tot că în Vamă nu-ți trebuie bani pentru a supraviețui, că acolo cu 5 lei reziști o zi întreagă. Ei bine, mie nu mi s-a părut deloc așa. Din contră. Prețurile mi s-au părut extrem de mari pentru renumele pe care îl are Vama.

Nu știu despre voi, dar mie mi se pare mult să dau 8 lei pe o doză de Pepsi, 10 lei pe un Lipton la 1,5L, 10 lei pe un Strongbow etc. Foarte mult, având în vedere că majoritatea oamenilor care merg în Vama Veche e formată din studenți, tineri care nu dispun de un buget prea mare. Nu știu cum rezistă alții cu 5 lei. Poate mănâncă doar o clătită cu dulceață pe zi, care era și ea 5 lei.

Prețuri foarte mari, mai ales pentru modul în care arată stațiunea și, repet, pentru reputația pe care o are. Nici în Mamaia, unde se presupune că totul e scump, nu-mi aduc aminte să fi dat 8 lei pe o doză de Pepsi. Poate am eu o problemă și exagrez, dar mi se pare chiar mult, având în vedere că în magazin o doză costă 2 lei.

Astea au fost aspectele care mi-au plăcut cel mai puțin și care m-au dezămagit. Dezordinea aia generală care era peste tot, haosul și mizeria care cumva știrbeau din frumusețea și simplitatea locului și prețurile exagerat de mari.

Cu toate astea, mi-a plăcut mult cum m-am simțit în Vamă, mai ales a doua zi, când nebunia se sfârșise. Eu sunt o persoană destul de liniștită, nu mă dau în vânt după petreceri nebune, după alcool și nebunii de genul. Îmi plac plimbările, locurile liniștite, momentele care îmi permit să-mi pun ordine în gânduri. Am avut ocazia să fac asta și în Vamă.

Deja multă lume plecase și stațiunea era mai goală și mai liniștită, lucru ce mi-a plăcut la nebunie. Ne-am plimbat dintr-o extremă în cealaltă a falezei, am făcut poze, m-am bucurat de priveliște, am văzut chiar și răsăritul care a fost superb.

vama rasarit

Am descoperit o ușă fix pe plajă, care părea că duce spre mare. Nu știu dacă are un nume sau o poveste, dar mi s-a părut o idee foarte frumoasă, deosebită, pe care nu am mai văzut-o pe nicăieri.

vama

 Am ajuns într-o extremă a falezei, unde am ajuns efectiv în câmp, de zici că eram la bunica la țară, nu la mare.

vama 1

M-am relaxat într-un hamac Acolo ore întregi. Asta îmi place mie să fac atunci când merg la mare. Să ascult valurile, să privesc în gol și să-mi golesc creierul. Să uit de mine. Să uit de chestiile pe care le am de făcut pentru a doua zi.

vama hamac

Am făcut chiar și baie în mare, deși apa avea în jur de 16 grade. Mie una nu mi s-a părut așa rece. Mă obișnuisem cu ea pentru că mă plimbasem deja de câteva ore cu picioarele la mal, așa că am zis fuck it! Cum să fiu la mare și să nu intru în apă? Zis și făcut. M-am simțit liberă. Fără complexele pe care le am de obicei în costum de baie. M-am simțit după mult timp bine cu mine, fericită cu ceea ce sunt. Marea are de obicei efectul asta de a ma calma. Îmi place mult.

vama mare

Un alt lucru minunat care s-a întâmplat în scurta mea vacanță în Vama Veche și poate cel mai neașteptat a fost că am văzut delfini. Au apărut din senin, foarte, foarte aproape de mal, cam pe unde înnotasem eu mai devreme. Nu săreau sau chestii de genul SF pe care le vedem în filme. Doar înnotau, lin, frumos, calm. O minune. Nici nu mă gândeam că o să văd vreodată delfini la mare. Poate asta e unele dintre minunile care se întâmplă în Vama Veche, cel puțin pentru mine.

Momentele astea au fost pentru mine cele mai speciale și cele pe care mi le voi aminti mult timp de acum în colo, cele care mă fac să mai vreau să revin în Vamă. Dacă cineva m-ar întreba dacă să meargă sau nu în Vama Veche, i-aș spune „da”, dar nu pentru alcool și beții ci pentru momente în care te regăsești pe tine… stând într-un hamac și bând un Pepsi la 8 lei. :))

Și pentru că te face să realizezi  că  „la mare” nu înseamnă doar hoteluri înalte și terase aglomerate. La mare e un sentiment, care nu ține cont de bogăția sau de luxul dintr-un loc. Te poți simți minunat și pe un câmp, în timp ce auzi cocoșul și privești soarele cum răsare din mare.

Cam așa a fost prima oară  în Vamă pentru mine, cu părți rele și bune. O experiență neașteptată, scurtă, dar frumoasă, de care îmi voi aminti mult timp. Cam până data viitoare când mai ajung .  Voi ați fost vreodată în Vama Veche? Cum vi s-a părut?

 

De 3 ani scriem o poveste…

3 ani de când am decis să împărțim un roman, în timp ce toată lumea scrie separat. 3 ani de când am devenit autorii poveștii noastre…

Acum trei ani am devenit sciitoare. Scriu de atunci în fiecare zi la un roman, pe care sper să nu-l termin niciodată, un roman real, pur, fără filtre. Niciodată nu știu ce voi scrie a doua zi, nu-mi propun nimic, n-am nici o idee, nu mă inspira nimic. Pur și simplu scriu, uneori fără sens.  Adevărul e că nici măcar nu am vrut să fiu scriitore… pur și simplu m-am trezit într-o zi înșiruind cuvinte de iubire pe pagini care păreau până atunci de neatins. Și de atunci nu am mai putut să mă opresc, oricât de mult m-am împotrivit.

Am aruncat pixurile, stilourile, foile, am aruncat tot ce ar fi putut să mă ajute să scriu, dar cumva își găseau iar locul cu mine și începeam iar…scriam din nou, îmi continuam povestea.

 

Adevărul este că nu scriu singură la acest roman. Suntem doi autori. Din prima zi am fost doi și acum, după 3 ani suntem aceeași doi. Scriem aceeași poveste. Versiuni diferite, dar aceeași poveste.

Aveam 17 ani când am început să scriem. Prea mici, prea neexperimentați, prea puerili spunea lumea.

prima poza impreuna
Prima noastră poza împreună, decembrie 2014

 „ N-are cum să iasă bine, sunteți prea mici să scrieți un roman reușit”

„ Știi că un roman la vârsta asta se scrie repede, câteva capitole și gata, treci la următorul. ”

„O să vă plictisiți de același fir narativ, de aceleași personaje, nu o să vă mai placă să scrieți împreună.”

Am auzit multe, multe comentarii de genul în ultimii trei ani de la oameni care credeau că e ok să intervină asupra manuscrisului, crezându-ne incompetenți, imaturi, poate prea entuziasmați, poate prea îndrăgostiți. Nu le-am dat însă voie să editeze ce am scris noi. Am continuat așa cum a început totul, ușor stângaci, timid, fără să ne găsim cuvintele.

Am greșit, am tăiat multe rânduri și am înlocuit multe cuvinte până șirul poveștii a devenit cel de acum, până ne-am găsit armonia, până ne-am contopit și adaptat stilurile atât, dar atât de diferite de a scrie. Mai tăiem și acum, uneori. Nu întotdeauna avem inspirație, dar niciodată nu ne oprim.

Chiar dacă nu ne iese din prima, chiar dacă povestea pare seacă, nu ne oprim niciodată din scris. Schimbăm pix după pix, coli dupa coli, și chiar și atunci când suntem obosiți…scriem.

Au mai fost oameni care au mai tras din când în când cu ochiul la povestea noastră. Nu le plăcea ce făceam noi, interveneau, încercau s-o schimbe, încercau să ne convingă să întrerupem, să renunțăm. Plângeam de multe ori. Eu iubeam romanul nostru. Îl iubeam și îl trăiam, îl simțeam cu totul. Și el la fel. Era cadoul pe care ni-l făceam unul altuia zi după zi.

Nu înțelegeam cum un roman atât de sincer, atât de intens și scris cu atâta pasiune poate fi disprețuit. Nu înțelegeam de ce oamenii nu voiau ca el să se mai scrie. Nu rănea pe nimeni, nu făcea nici un rău și cu toate astea era departe de a fi un bestseller.

Poate unii oameni aveau dreptate. Eram prea mici la 17 ani. Eram prea mici ca să ne dăm seama că un lucru mareț e de obicei disprețuit, poate chiar urât de cei din jur, dar nu eram prea mici pentru a iubi. Ne-am asumat o responsabilitate mare acum trei ani, oarecum inconștient, fără să știm că se va ajunge aici.

Pur și simplu într-o zi, ne-am luat timid de mână și ne-am șoptit „ Hai să scriem împreună!”, în timp ce toata lumea scria separat. Am ales să împărțim un roman, într-o lume în care nimeni nu mai vrea să depindă de nimeni. N-am vazut-o însă ca pe o corvoadă, ca pe un sacrificiu. Nu am simțit că renunțăm la ceva pentru a scrie amândoi. Din contră.

Sufletele noastre s-au privit îndelung și au ajuns la concluzia că e mai bine să scriem împreună decât separat. Fără să ne anunțe. Pur și simplu într-o zi niciunul dintre noi nu a mai putut să  scrie în propiul roman. Așa că l-am început pe al nostru. Acea zi a fost acum trei ani, pe 12 aprilie 2015, la câteva zile după ce împlinisem 17 ani.

Acum am 20 de ani și nimic nu s-a schimbat. Doar mii de pagini scrise cu iubire, cu dor, cu lacrimi, cu noi. Pagini scrise de noi pentru noi.  Scriem la fel ca la început, ținându-ne de mână.  N-aș mai putea să scriu iar singură, iubesc prea mult romanul nostru, iubesc prea mult persoana cu care scriu la povestea asta.

Nu-mi pasă încotro se va duce povestea, nu-mi pasă dacă nu va fi niciodată un bestseller, atâta timp cât ea se va scrie ani la rând. N-aș putea să mă mai imaginez fără romanul nostru, n-aș putea să mă imaginez făra tine. Îți mulțumesc că mi-ai învățat sufletul cum să scrie.

ultima poza impreuna
Cea mai recentă poză făcută împreună, aprilie 2018

Din nou pe teren

După un an de pauză, azi am pășit din nou pe un teren de fotbal în calitate de arbitru, cu un bagaj de emoții după mine.

Acum un an și ceva am decis să renunț la arbitraj pentru că treceam printr-o perioadă cam dificilă. Experimentam niște schimbări majore, știam că o să plec foarte curând la facultate, habar nu aveam încotro să merg, nici măcar nu știam dacă vreau să plec. Mergeam la meciuri foarte stresată și emoționată, așa că am decis să renunț, fără să conștientizez însă cât de mult îmi va lipsi.

Săptămâna asta însă, după ce am terminat cu sesiunea și m-am deconectat un pic de la viața mea de la București, m-am văzut din nou acasă, în camera care m-a găzduit timp de 19 ani.

Nu știu cum sunt alții, dar eu, de când am plecat la facultate, nu m-am mai simțit completă. Simt că am lăsat o parte din mine acasă. O parte care nu vrea să renunțe la viața ei de aici. La asta mă gândeam în după-amiaza zilei de marți, 13.02.2018.

Și stăteam eu așa frumos la mine în cameră și filosofam, când fratele meu a venit de la antrenament și a început să-mi povestească despre golul minunat pe care l-a dat. Și-atunci mi-a picat fisa. Atunci am știut că vreau să fiu din nou pe teren. Știam că vreau să ridic din nou fanionul și să strig ”offside”, parcă îmi doream mai mult de cât orice să fiu iar înjurată pe un stadion. :))

Două minute mi-a luat până l-am sunat pe președintele Comisiei Județene de Arbitrii din Vâlcea. L-am rugat să-mi dea un meci zilele astea, cât încă mai eram în oraș. Zis și făcut. Mi s-a promis un meci.

Din momentul în care am încheiat apelul, am regretat decizia luată. Nu pentru că nu voiam să arbitrez. Pentru că știam sigur că vreau. Dar mi-era frică. Mi-era atât de frică să merg iar pe teren, să iau iar decizii, să fiu iar expusă.

Aveam emoții. Nu știam dacă mă mai pricep, nu știam dacă după un an mai sunt în stare să duc un meci la capăt, nu știam dacă pot să mai iau decizii corecte.

Nu știam multe lucruri despre mine în momentul ăla. Dar știam ceva. Știam că îmi doream să mi se spună iar ”domnișara arbitru”. Așa că am decis să-mi dau o șansă.

Sâmbătă, 18.02.2018, ora 10:00, ziua meciului

La ora 10:00  m-am trezit. Meciul a fost la 14:00. Mi-am căutat echipamentul, mi-am pregătit ghiozdanul și cumva am simțit că am dat timpul înapoi. Mă simțeam iar eu. Mai eu ca niciodată. Doamne, dar câte emoții aveam. Nu am putut să mănânc nimic în dimineața aia.

Pe la 13:00 colegii mei au venit să mă ia și am pornit spre meci. Cu cât ne apropiam mai tare de stadion, cu atât mi se părea că nu mai știu nimic. ”Bun, deci din out și corner, nu se ridică offside”. Cred că mi-am repetat asta de cel puțin 10 ori până am ajuns. Mi-era teamă de greșeală, cum îmi era de astfel și înainte. Acum însă emoțiile erau amplificate de faptul că nu mai purtasem echipamentul de arbitru de cel puțin un an.

Am ajuns la teren. Preferam să dau din nou bacul în momentul ăla decât să merg pe teren și să arbitrez. :)) Cred că eram cel mai crispat om de pe teren. Colegii mei n-aveau nici un stres. Erau relaxați, glumeau cu jucătorii, râdeau.

Eu repetam întruna că am emoții. Cam asta e tot ce am făcut înainte de meci. Spuneam întruna că am emoții, ca o moară stricată. L-am rugat chiar și pe arbitrul central să fie mai atent pe partea mea și să ma ajute pentru că nu mă simțeam deloc sigură pe mine.

M-am schimbat în echipament, mi-am luat fanionul și am mers la centrul terenului, împreuna cu colegii mei. Nu aveam nici măcar ceas. S-a stricat, timp de un an cât nu l-am mai folosit. Nu mai conta, aveam fanionul și mă aveam pe mine.

Fluierul de început. Mă simțeam ca la primul meu meci, de acum 4 ani. „Ok, deci dacă iese mingea afară din echipa în roșu, ridic fanionul în dreapta, daca iese din cei în galben în stânga”. Știu, de râsul curcilor, dar cam asta se întâmpla la mine în cap. Primele câteva minute.

 Pentru că după ce am ridicat prima oară fanionul, mi-am revenit în fire. Nu vă gândiți că am luat cine știe ce decizie, că am dat un penalty eroic de la tușă sau că am semnalizat un offside milimetric.

Nu, dragii mei. Am ridicat fanionul la cel mai banal out posibil. Genul ală de minge zburătoare, la vreo 5 metri deaspura solului. Nici nu cred că s-a uitat cineva la mine când am ridicat fanionul, atât de evident era.

Nu mi-a păsat câtuși de puțin. Eu mă simțeam ca și cum decisesem soarta finalei Champions League prin ridicarea aia de fanion. Emoțiile nu mi-au trecut, tot eram puțin dezorientată. Dar am putut să mă bucur de meci, am reușit să mă bucur de ceea ce mi-a lipsit.

M-am simțit acasă pe teren. Mirosul de iarbă, ghetele în picioare, migea de fotbal după care toți fugeau. Asta e înseamnă acasă pentru mine. Asta și câte o înjurătură o dată la nu știu cât.

„Domnișoară, ce cauți mă tu aici la fotbal, nu vezi că nu știi nimic, du-te dracu și fă mâncare, nu veni aici să ne strici jocul”. Asta a strigat un nene din spatele meu după ce am semnalizat un offside. Nu știu cine era pentru că nu am putut să mă întorc să văd, dar eram atât de fericită încât îmi venea să mă duc să-l pup. Îmi lipsise să fiu trimisă la cratiță. Feminism? Nu în momentul ăla. Parcă îmi doream să mă înjure și mai tare, atât de dor mi-era. :))

Meciul n-a fost neapărat greu, s-a terminat 7-1 pentru gazde. Eu l-am trăit însă la o maximă intensitate. A fost meciul în care m-am regăsit pe mine, în care mi-am dat seama că fotbalul și arbitrajul sunt o parte din mine care nu o să moară niciodată. La meciul ăsta, cu fanionul în mână, m-am simțit după mult, mult timp eu. Eu. În simplitatea pe care o reprezint.

A fost o gură de aer rece de care chiar aveam nevoie. Aveam nevoie să arbitrez din nou. Aveam o nevoie disperată să fiu iar pe teren. După fluierul de final, simțeam o adrenalină pe care nu am mai simțit-o de la ultimul meci, de acum 1 an și ceva.

Scriu asta la distanță de câteva ore. Meciul a fost la 14:00, acum e 1:35, noaptea. Mâine plec iar spre București. Trebuie să scot din nou echipamentul și fanionul din ghiozdan și să le las acasă. Și cu ele va rămâne iarași o parte din mine, care nu va face nimic altceva decât să aștepte. Să aștepte să mă întorc iar, să pășesc iar pe teren.

Mâine domnișoara arbitru își scoate din nou ecusonul. Nu știu când va mai fi următorul meci și nu știu ce se va întâmpla cu ”cariera” mea de arbitru, dar știu sigur că meciul ăsta m-a marcat.

Mi-a bucurat sufletul. Am trecut în 90 de minute de la crispare și emoții cumplite, la fericire și liniște. Am simțit meciul ăsta cu totul.

Azi, din nou pe teren. După un an.

Mâine, din nou în autocar, cu gențile pline cu borcane de gem și de zacuscă. După doar o săptămână.

Cel mai notabil eveniment din săptămâna asta însă rămâne meciul de azi.

Un meci-tratament, asta a fost pentru mine. Pe un teren oarecare, într-un județ oarecare, o fată și-a regăsit o parte pe care nu știa pe unde a pierdut-o. După un an, azi am ieșit pentru prima oară din offside.

Cine ar fi crezut că fotbalul poate fi terapie?